Despre carte: 2003 / În 1939, Marina Statelor Unite a început un program ambițios de modernizare a vechilor și de a construi un număr de portavioane noi. Noile portavioane urmau să se bazeze pe escadrile de vânătoare (VF - „fighter”) și de recunoaștere-bombardier (VSB - „scout-bomber”), care erau înarmate cu aeronavele F4F Wildcat și, respectiv, SBD Dontless aflate deja în producție. În plus, s-a avut în vedere ca aceste aeronave să fie înlocuite în curând cu aeronave mai avansate, prototipuri ale cărora erau deja testate în acel moment (F4U Corsair, F6F Hellcat și SB2C Helldiver). Cu toate acestea, escadrilele cu torpile (VT- „bombardier-torpilă”) din echipamentele lor erau semnificativ în spatele escadroanelor de vânătoare și bombardiere de recunoaștere, fiind încă înarmate cu aeronave Douglas TBD-1 Devastator, care au fost puse în funcțiune încă din 1937. Marina SUA a recunoscut că vechiul Devastator nu putea fi modernizat într-un mod care să elimine cele două deficiențe principale ale sale, viteza insuficientă și raza scurtă de acțiune. Era nevoie de o aeronavă complet nouă. Debutul agresiunii germane în Europa și agresiunea japoneză în China a subliniat încă o dată urgența înlocuirii Devastators cu un nou bombardier torpilier cu caracteristici de luptă mai bune..